Domnule președinte, domnule primar, stimați colegi...
CÂND VORBIM DESPRE EUROPA, NU ÎNȚELEGEM TOȚI ACELAȘI LUCRU
Când vorbim despre Europa, nu înțelegem toți același lucru. Ne-au învățat Europa de copii, când mergeam la școală, înșirându-ne numele țărilor care fac parte din ea, suprafața în metri pătrați a acestor țări, numele râurilor care curg prin acele țări, kilometrii străbătuți de acele râuri, numele câtorva lanțuri muntoase și, eventual, o listă de minereuri folositoare pe care le conțin. Atâtea nume, atâtea numere, totul abstract.
Și totuși noi știm ce e Europa, chiar dacă atunci când vorbim despre ea nu înțelegem toți același lucru. Știm ce e Europa fiindcă primelor abstracte, superficiale și puțin semnificative noțiuni ale primei școlarități le-am adăugat în timp straturi peste straturi de aprofundări succesive. Dar aceste aprofundări nu s-au dezvoltat în chip omogen. Facem o călătorie în Germania și aprofundăm Germania. Vedem un film franțuzesc și aprofundăm Franța. Cumpărăm un Swatch și aprofundăm Elveția. Citim un ziar și aprofundăm țările europene despre care acel ziar dă știri. Și, mai cu seamă, ne uităm la televizor și aprofundăm acele țări europene despre care pe ecran vedem imagini și auzim știri.
Se întâmplă astfel că știm despre țări îndepărtate, de partea cealaltă a globului, mult mai multe decât cunoaștem despre multe țări europene. Știm totul despre străzile din San Francisco și despre zgârie-norii din New York, deosebim la perfecție impercepibilele variații organoleptice ale acelor patru sau cinci tipuri diferite de hamburger cu gustul unic de maioneză ieftină care alcătuiesc arta culinară a unei mari țări de peste ocean, știm perfect că într-un loc unde ieri au explodat bombe atomice există azi niște lucruri frumoase care se numesc Sony și care diferă de altele care se numesc Panasonic, a nu se confunda cu Kawasaki, Mitsubishi și Karaoke.
Se întâmplă astfel că despre multe țări europene n-am reuși să ținem un discurs care să dureze mai mult de un minut. Îi vine în minte fiecăruia dintre voi măcar un nume de pictor polonez? Ori numele unui poet albanez? Ori al unui muzician bulgar? Un scriitor maghiar? Un compozitor român?
Când vorbim despre Europa, nu înțelegem toți același lucru. O parte din Europa există în mintea multora dintre noi ca o nălucă abstractă. Ne umplem gura de Europa, iar dacă analizăm îmbucătura, descoperim că în bună parte mestecam aer. Cunoaștem de-acum numele tuturor cartierelor din New York, deși n-am fost niciodată acolo. Dar știm cu toții să înșirăm, despre țările din estul european, măcar două nume de orașe ale fiecăreia? Am puternice îndoieli.
E zadarnic să ne facem iluzii. Viitorul Europei trece prin Europa. Ceea ce nu se cunoaște, NU E! Viitorul Europei, dacă va fi — și eu cred că va fi — trece prin cunoașterea reciprocă a țărilor care fac parte din ea.
ITALIA ȘI POPORUL ROMÂN
Dintre toate țările despre care nu știm aproape nimic, e una față de care ignoranța noastră devine deosebit de stridentă, poporul acelei țări fiind puternic înrudit cu noi. Vorbesc despre România, al cărei nume însuși face evidentă trimitere la capitala noastră italiană.
Poporul român e un popor latin foarte înrudit cu al nostru. Tradițiile, datinile și obiceiurile lui, limba lui, valorile lui morale au mult în comun cu ale noastre, și la fel trăsăturile lui somatice și toate categoriile expresive care alcătuiesc așa-numita comunicare nonverbală.
Poporul român e un popor latin la fel și mai mult decât al nostru. Când Imperiul Roman s-a prăbușit în Italia, el a continuat încă multă vreme în țara care azi e România.
Surprinde, pe orice italian care a avut prilejul să viziteze România, foarte marea afecțiune și prețuire pe care românii o nutresc față de poporul, istoria și cultura italiene. Ei ne consideră cu drag verii lor bogați, și e dureroasă în această privință conștiința că aproape totalitatea italienilor nu doar că nu se gândește la poporul român ca la verii noștri săraci, ci nici măcar nu consideră poporul român drept un popor înrudit cu al nostru. Adesea, italianul mediu nici nu și-a pus vreodată gândul că poporul român există, decât în chip tangențial și distorsionat, în asociere cu evenimente fotbalistice internaționale, televiziv-spectaculare (și gândul aleargă la imaginile revoluției române din '89) ori de cronică neagră. Însuși faptul că noi stăm, acum, în această sală, vorbind despre poporul român, va stârni în unii un sentiment de „ciudățenie”, de tipul „ce au de-a face românii cu noi?”, gând care nu s-ar fi ivit dacă ne-am fi ocupat în schimb de raporturile noastre culturale cu poporul francez ori cu cel spaniol, popoare apropiate de al nostru, prin origine și afecțiune, nu mai mult decât cel român, fie că o știm, fie că nu.
Știți, voi cei prezenți aici, voi cei absenți aici... știu cetățenii noștri că de câțiva ani încoace, în casele orașelor românești, se urmărește obișnuit televiziunea italiană, întocmai ca la noi? Orașele sunt de-acum cablate cu televiziunea prin cablu care transmite, de la satelit, programe din toată Europa, iar rețelele italiene RAI și Fininvest sunt cele preferate de poporul român. Văd toate canalele noastre, ori aproape. E de-acum normal, printre tineri, printre adolescenți, să înveți italiana uitându-te la programele de televiziune italiene. Și știți care sunt implicațiile unui asemenea fenomen? Televiziunea, după cum se știe, e marea noastră dăruitoare de mode, reguli sociale, credințe și valori. Cum a evidențiat deja Popper puțin înainte de moartea sa, dacă o cădere de valori afectează azi noile generații, asta se întâmplă fiindcă acea cădere de valori e inculcată tocmai de televiziune. În ce privește subiectul nostru de azi, e evident, pentru oricine zăbovește să se gândească la asta, că tinerii români absorb azi, din televiziunea noastră din casele lor, toate modele noastre italiene, credințele italiene, valorile italiene, miturile italiene contemporane. În cuvinte simple, ei devin, zi după zi, tot mai italieni, de vreme ce ceea ce contribuie la formarea unui popor nu e altceva decât împărtășirea limbii, a regulilor și a valorilor. Nu vreau să stabilesc ori să discut aici dacă asta e un bine ori un rău. Vreau doar să afirm această realitate a faptelor, fiindcă ne privește, chiar dacă, la prima vedere, celor mai superficiali dintre noi le-ar putea părea contrariul.
Pătrunderea gândirii italiene în România nu e un eveniment de neglijat. Dar nu acesta e punctul focal al reflecțiilor mele. Ceea ce consternează și îngrijorează, în acest colosal fenomen de comunicare între două popoare, cel italian și cel român, e unidirecționalitatea fluxului de informații. Românii știu despre Italia tot mai multe. Italienii continuă să nu știe nimic despre România. Vreun nătărău s-ar putea bucura de o astfel de asimetrie, în numele unei triste izbucniri de steril orgoliu naționalist. Adevărul e că românii adaugă, cu fiecare zi care trece, cultura noastră la a lor, în vreme ce noi nu adăugăm niciodată cultura lor la a noastră. Iar ignoranța a ceva, după câte îmi dau seama, și sper să-și dea seama și cei prezenți — celor prezenți prezenți, celor prezenți absenți, celor absenți prezenți și să-i omitem pe cei absenți absenți — ignoranța a ceva, ziceam, nu poate fi niciodată o laudă ori un orgoliu și cu siguranță nu folosește la nimic.
Sunt conștient de faptul că micile noastre eforturi cu greu vor altera cursul unor evenimente de o atât de vastă amploare. Cu toate astea trebuie să ne mobilizăm, cu forță, conștiință, voință și înțelepciune, în toate domeniile în care simțim că putem produce o îmbunătățire, chiar dacă o astfel de îmbunătățire restituie puțin în termeni de întoarceri electorale celui care o propune și celui care o pune în practică. Aduce mai mult — vai, și mai cu seamă, vai nouă — să-l insulți pe extracomunitarul de serviciu.
Cu această moțiune se angajează primarul și primăria să organizeze la Genova o amplă manifestare despre cultura română contemporană.
O MANIFESTARE CULTURALĂ PENTRU A COMPENSA DEZINFORMAREA MEDIILOR
Vedeți, când puțin mai devreme susțineam că informația care ne provine din România e nulă, nu m-am exprimat cu exactitate. În realitate, mass-mediile ne oferă din când în când știri asociate existenței României și a românilor. Din păcate, selecția informațiilor înfăptuită de mass-medii se arată destul de aparte: acțiunile românilor interesează ziarele mai cu seamă când e vorba de gesturi criminale, precum violuri și omoruri înfăptuite de criminali izolați și rătăciți în țara noastră, care fac știre tocmai când criminalii nu sunt italieni, iar televiziunea se grăbește să ne dea o idee despre România doar când e vorba să trimită acolo, în Transilvania, pe cheltuiala contribuabililor italieni, o echipă care să filmeze și să ne arate în direct toate lacrimile grosolanilor părinți plângăcioși ai frumoasei amante a asasinilor din așa-numita „bandă a uno bianca”.
Noi nu putem numi „informație” această modalitate, atât de tipică mass-mediilor noastre moderne, de a filtra în negativ știrile cărora să le dea relief. „Dezinformare” ar fi adesea o etichetă mai potrivită. E o exigență morală, întemeiată pe poruncile unei etici luminate și clarvăzătoare, aceea de a acționa în opoziție cu această crescândă catastrofă a dezinformării automate. Progresele tehnicii sporesc azi volumul informațiilor care pot fi transmise. Dar în chip exponențial sporește și, în acest magmă informațional, asurzitorul zgomot de fond alcătuit din informațiile nesemnificative, adică automata filtrare în negativ a informațiilor despre care am pomenit deja cu câteva clipe în urmă, rod al nevoii de a atrage cu orice preț mințile cele mai simple spre a rămâne pe piață.
Mergând la concret, noi socotim că organizarea la Genova a unei manifestări despre cultura română contemporană ar deschide o portiță spre ceea ce frumos ne poate transmite tuturor un popor apropiat de noi cum e cel român. O portiță pe care apoi fiecare dintre noi, genovezii, va putea alege ori nu s-o aprofundeze după pofta inimii.
Câți italieni știu că foarte marele poet român Mihail Eminescu, încă din secolul trecut, a anticipat în liricile sale intuițiile fizice și filosofice aflate la baza teoriei relativității a lui Einstein?
E prea mult, prea mult din ceea ce nu știm despre o țară care în schimb învață totul despre noi. Până în 1989, piedica cunoașterii a fost un sumbru talmeș-balmeș de cenzuri politice reciproce. După revoluția română, piedica cunoașterii, din partea noastră, e doar o inerție pe care trebuie s-o combatem, inerția lipsei de curiozități care să nu fie cele induse de necontenita, omogena și omogenizanta erupție de pe ecranele televizoarelor noastre domestice.
Vreun neavizat ar putea argumenta că Genova ar avea alte priorități, probleme mai importante decât acela de a organiza o manifestare culturală, pe deasupra despre România, o țară în care nu sunt nici măcar plasate seriale și telenovele, o țară deci prea puțin televizivă spre a merita interesul nostru. Unor astfel de ipotetici neavizați le-am răspunde că în administrarea unui oraș, a unui mare oraș, o activitate de un gen n-o exclude pe alta de un tip diferit și că tocmai fiindcă există diferite priorități au fost instituite diferite consilierate. Dacă ar fi obiecții la această propunere a noastră, ele vor trebui să se întemeieze exclusiv pe argumentări de gen cultural. Consilieratul pentru Cultură există spre a se ocupa de cultură și nu de altceva.
Iar dacă apoi cineva s-ar teme că bugetul comunal ar putea suferi din pricina realizării unei astfel de manifestări, răspundem de pe acum că o astfel de primejdie n-ar exista. Vedeți, vrea întâmplarea, ori mai degrabă istoria noastră, ca la Genova să fie o mare întreprindere care se numește Ansaldo, care are foarte strânse relații comerciale cu România și enorme interese acolo, abia construind, în România, o mare centrală electrică, și după câte ne dăm seama va construi în curând încă una, și e vorba de o comandă de sute de miliarde. Suntem siguri că Municipiul va ști să obțină, pentru această manifestare, un important sprijin economic din partea Ansaldo, risipind astfel și această posibilă obiecție.
Și atunci să se dea liber realizării acestei manifestări, care să ne ducă cât mai curând să ne facem o idee despre ceea ce sunt tradițiile, știința, arta, cinematograful și teatrul culturii române contemporane.
Și să ne hrănim astfel dorința și visul ca, într-un viitor apropiat, alte manifestări asemănătoare să ne ducă să cunoaștem mai mult toate acele țări europene despre care știm puțin, astfel încât să ne apropiem un pic de acea îndepărtată țintă, atinsă care, când în Europa s-ar vorbi despre Europa, să înțeleagă toți un pic mai mult același lucru.
Roberto Quaglia
