 |
|
Aceasta a fost vara lui Robert Sheckley. Marele scriitor a venit în Italia, grație inițiativei și strădaniei lui Roberto Quaglia, care l-a invitat, l-a îngrijit și l-a purtat prin Italia și Europa vreme de o lună întreagă. Cine a avut prilejul să-l vadă a rămas încântat — vedeți în acest număr comentariile lui Vittorio Curtoni în Memories of green
și ale lui Roberto Genovesi în Interazioni — și am hotărât să vă oferim această cronică a celor trăite, puțin aparte (nici nu putea fi altfel, fiind scrisă de Quaglia) și nespus de fascinantă (vezi mai sus).
Sosirea în Italia
Milano Linate, miercuri 21 iulie 1999, ora 14 și 30.
Sosesc și pleacă avioane cu nemiluita, dar unul singur e cel important. La aeroport ne-am dus în trei: Max Morando,
Daniele Vecchi și subsemnatul. Pe la trei și ceva, singurul avion important al acelei zile urma să ne pună în palmă pe singurul Robert Sheckley
din tot universul pe care îl cunoaștem. E greu de crezut, deși un lung șir de întâmplări improbabile făcuse această posibilitate binecuvântat de probabilă. Ani și ani de corespondență prin poșta electronică, încercări anterioare zădărnicite de Hazard și, în sfârșit, o admirabilă geometrie a coincidențelor favorabile. Și astfel improbabilul devine inevitabil, iar noi suntem acolo, la Linate, tremurând de cea mai aleasă emoție a noastră. Avionul pe care îl așteptăm aterizează. Ne pregătim pentru întâlnire și, la scurt timp, îi vedem pe pasageri defilând prin fața noastră. Care dintre ei o fi Sheckley? Nu prea știm cum arată. În memorie, doar amintirea câtorva fotografii vechi de zeci de ani. O fi de ajuns ca să-l recunoaștem? Cercetăm cu atenție fiecare chip care ne trece prin față. Și făcând asta cădem încet victime acelei Deformări Metaforice pe care Sheckley a inventat-o într-una dintre cărțile sale. Începem să-l halucinăm pe Sheckley în fiecare persoană singură de o anumită vârstă. Ajungem chiar să ne ținem după unii, încercând să ne facem observați, în speranța că se vor preface în Sheckley-ul care, evident, nu sunt. Timpul trece și, până acum, aproape toți pasagerii au trecut degeaba prin sita noastră. Deformarea Metaforică ne strânge și chiar și un japonez bătrân ni se pare, pentru câteva clipe, că ar putea fi al Nostru. Apoi pasagerii se termină, și se termină și timpul lui Daniele, care trebuie să se întoarcă la birou. Rămânem Max și cu mine, iar singurul lucru pe care îl putem face este să așteptăm avionul următor.
Avionul important se dovedește a fi cel de la ora 18 și 30. Și, în sfârșit, dintr-odată, Sheckley e cu noi. Poartă bermude și șlapi, iar cu el are doar o geantă mare, un rucsac și o jachetă elegantă pe care o ține în mână. Pe tot parcursul călătoriei, în luna care urmează, nu o va îmbrăca niciodată.
Două ore mai târziu suntem la Genova, unde Sheckley e oaspetele lui Maurizio
Frizziero (Popi pentru prieteni), în frumoasa lui casă din fața micii plaje de la Boccadasse, poate cel mai pitoresc colț din toată Genova. Acolo, în fața unei mese încărcate cu șuncă și pepene, petrecem o seară splendidă stând de vorbă, mai cu seamă despre improbabilitatea a ceea ce ni se întâmplă. Ne dăm seama îndată, Popi și cu mine, că Sheckley nu e aici și nici n-ar putea fi. Cu noi aici e doar Robert, iar Robert e adevărat și există în carne și oase și e aici cu noi, în vreme ce Sheckley există în creierele noastre ca reprezentare. Reprezentare a reprezentării, va pedanta mai târziu Mario. În orice caz un mit, un arhetip, o entitate abstractă pe care simțurile noastre nu o vor putea cunoaște niciodată, atât de mult ne-am imaginat-o în trecut. Pentru comoditate îl voi numi totuși Sheckley în restul acestei povestiri a mele. Dar să știți că în realitate mă voi gândi la Robert, fiindcă el e cel pe care l-am cunoscut.
Joi 22 iulie e o zi de aclimatizare. E foarte cald, e un jet lag de învins, hotărâm să nu ne istovim. Ceea ce nu ne împiedică să ne bucurăm de o seară splendidă la localul lui Enrico Reboscio, restaurator și admirator al lui Sheckley, care ne oferă o largă panoramă a specialităților gastronomice tipic ligurice.
 |
 |
|
| La librăria Fahrenheit 451 |
|
Vineri 23 iulie suntem la Piacenza. La prânz ne-a invitat Vittorio
Curtoni, un om încântător, dincolo de meritele sale în domeniul science-fiction-ului italian. Iar prânzul, gătit de soția lui, Lucia, e hotărât pe măsura ocaziei. După ce mâncăm, Sheckley își îngăduie un pui de somn pe canapea. Mai târziu, Vittorio va declara că ar pune deasupra canapelei o placă gravată:
Aici a dormit Robert Sheckley. Ceea ce ne va duce mai târziu la ideea, pentru o viitoare călătorie, de a pregăti o placă pe care să scrie
Aici e Robert Sheckley chiar acum, spre a o expune în timp real oriunde ne-am opri. După-amiază realitatea se îndesește. La casa lui Curtoni sosesc în pelerinaj admiratori ai lui Sheckley din jumătate de Italie. Apoi ne îndreptăm spre librăria Fahrenheit 451, unde Al Nostru e intervievat pentru un post local de televiziune. Apoi toți sfârșesc prin a mânca la o trattoria excelentă. Numărul Martorilor lui Sheckley a crescut și mai mult, iar acum sunt patruzeci comesenii care iau masa cu el. După cină ne întoarcem la librărie pentru o prezentare publică a autorului. La unsprezece seara pornim înapoi spre casă, spre Genova. A fost o zi minunată, descrisă mai pe larg și dintr-un alt punct de vedere de Vittorio Curtoni în chiar acest număr din Delos. Sheckley e foarte mulțumit. Și eu la fel. Și Vittorio. Dacă există vreun nemulțumit, s-a retras, evident, cu discreție într-o parte.
Sâmbătă 24 iulie și duminică 25 iulie sunt zile relativ liniștite. Dar nu mai puțin însemnate pentru asta. Lucrurile Mari nu sunt neapărat lucruri mari. Hoinărim puțin prin Genova și împrejurimi cu Alessandro Testa și cu alți prieteni, dar suntem cu toții dintre cei mai interesați de lucrurile pe care ni le spunem decât de cele pe care le facem. Duminică, la casa lui Popi, cu marea albastră care de la fereastră ne amintește cu discreție de existența lumii, privim și Marele Premiu de motociclism la televizor, cu gândul distrat, știind că un fundal e la fel de bun ca altul pentru discuțiile noastre.
Luni 26 iulie facem o mică ieșire pe riviera, la Camogli, iar cu barca ne iese chiar și o săritură până la San Fruttuoso di Camogli. Vremea e mereu frumoasă. Și la fel sunt și taclalele noastre. Vă voi putea arăta fotografii care să vă convingă că vremea e frumoasă. Dar în privința conversațiilor, va trebui să mă credeți pe cuvânt. Suntem mereu mulțumiți.
Marți 27 iulie ne așteaptă Cinque Terre. Sheckley auzise lucruri bune despre ele, așa că hotărâm să le vizităm. Mergem cu mașina până la Manarola. Pe jos, pe celebra Via dell'Amore sub un soare care crapă pietrele, ajungem la Riomaggiore. De aici o barcă ne duce la Vernazza, de unde un tren ne aduce înapoi la mașina noastră din Manarola. A o spune cere o mână de cuvinte; a o face cere multă vreme și o trudă considerabilă. Iubitori ai excesului, la întoarcere găsim timp și energie și pentru o vizită la Portofino. Când ziua se sfârșește, Sheckley e istovit. Dar Cinque Terre l-au lăsat fără cuvinte, și nu doar din pricina oboselii.
Hotărâm ca miercuri 28 iulie să fie o zi de odihnă deplină. Plouă, iar odată cu ploaia temperatura scade, dăruindu-ne un răgaz și înlesnind o mai bună odihnă. Ziua e totuși însuflețită de o vizită a lui Natalino Bruzzone, care la casa lui Popi ia un splendid interviu pentru pagina culturală a ziarului Secolo XIX.
|
 |
|
| La Mondadori: de la stânga Lippi, Laura Serra, Sheckley, Festino, Alessandri, Quaglia |
|
Joi 29 iulie mergem la Milano. Prima oprire: Segrate, Mondadori. Ne primește un foarte cordial Giuseppe Lippi, îngrijitorul colecției Urania, și, spre surprinderea noastră, descoperim că nu e singur: îl regăsim pe Vittorio Curtoni, Laura Serra, Giuseppe Festino,
Piergiorgio Nicolazzini, Ferruccio Alessandri, toți deja prezenți la Piacenza, plus Claudio Asciuti,
Domenico Gallo și diverși alții. Prânzim la cantina celor de la Mondadori, după care Sheckley ne e răpit pentru un șir de interviuri și de tratative de afaceri. Așteptăm răbdători multă vreme într-o cămăruță goală. Unul câte unul pleacă toți, iar eu mă pomenesc așteptând mai mult sau mai puțin singur. În cele din urmă cei dispăruți reapar și putem porni spre oraș. Destinația: Libreria del Giallo, pe Via Peschiera nr. 1. Un loc excelent, într-atât încât îi dau chiar și adresa. Acolo se adună alți fani și pe dată se naște o veselă pălăvrăgeală, stropită cu spumantul oferit de proprietari. Apare și Claudio
del Maso. Și pe dată e seară, adică ora cinei, ori mai degrabă: a pizzei. Cu această ocazie apare și Luca
Masali. Un mare ospăț colectiv cu pizza, condimentat cu încă vreo câteva taclale. Suntem cu toții mulțumiți, iar cine nu e, se preface. Vreo două ore de mașină ca să ne întoarcem la Boccadasse, și se închide și această zi lungă.
Vineri 30 iulie părăsim Genova și Boccadasse. Sheckley mă întreabă: Nu ne mai întoarcem aici? Răspund: Nu în călătoria aceasta. Multă vreme îmi voi aminti tristețea de o clipă care i-a cuprins chipul. Luându-și rămas-bun de la el, Popi îl privește, zâmbește și îi spune: Nu e nevoie să spunem nimic acum. Sheckley abia dă din cap și vine cu mine. Popi și Robert își spuseseră deja multe în nopțile lungi petrecute stând de vorbă în timp ce alții dormeau. Urcăm în mașină și pornim spre Lucca, unde ajungem câteva ore mai târziu. Ne întâmpină Alessandro Fambrini, care vine să ne ia cu bicicleta și ne arată drumul spre casa lui, unde vom fi oaspeți. E o după-amiază liniștită cea care ne așteaptă. Nu murim de dorul de a face ceea ce fac turiștii când ajung undeva. Te odihnești puțin, faci o plimbare tihnită cu mașina în jurul zidurilor cetății, mergi la gară să-l iei pe Stefano Carducci, care sosește de la Treviso. Iar seara mergem cu toții împreună să cinăm la o trattoria excelentă de pe deal.
Sâmbătă 31 iulie începe cu o hoinăreală pe dealurile din jur, unde dăm peste un neverosimil drom de prepelițe, un loc oricum sinistru de care instinctiv vreau să mă țin departe. Hotărâm să schimbăm aerul și ne mutăm la Pisa, unde ne ia în grijă Francesco Ghetti, care ne e ghid. Seara îi suntem oaspeți la cină, iar cantitatea și calitatea felurilor sunt de așa natură încât ne aruncă hotărât în criză (mai cu seamă pe subsemnatul). Pe scurt: mâncat și băut prea mult. Dar cum era cu putință să te împotrivești? Într-un fel sau altul găsim din nou drumul spre casă și înfruntăm o lungă noapte de somn și de digestie.
Duminică 1 august e o zi puțin recomandată pentru a porni pe autostradă. Dar logica plecărilor inteligente ne ajută. De când au intrat în modă plecărilor inteligente, zilele cele mai rele după tradiție pentru a porni la drum au ajuns cele mai bune, fiindcă nimeni nu e atât de nesăbuit încât să pornească tocmai în acele zile. Așa că pe autostrăzi nu întâlnim trafic și ajungem la Treviso fără probleme în prima parte a după-amiezii. Tragem la casa lui Stefano Carducci. Ne odihnim câteva ore, iar seara hoinărim prin oraș, oprindu-ne să cinăm la încă o trattoria excelentă, unde nobilele noastre intenții de post dietetic naufragiază pentru a nu știu câta oară.
Luni 2 august mergem la Veneția. E foarte cald, e mult soare și încă și mai mulți turiști. Sheckley nu mai văzuse Veneția de vreo douăzeci de ani. Locul îl inspiră, așa că se pune pe scris. Pretutindeni, de-a lungul întregului nostru pelerinaj, Sheckley nu se va despărți nicio clipă de carnetul său și de iubitul său stilou Montblanc. În fiecare zi, de multe ori pe zi, l-am văzut și îl vom vedea scoțând carnetul și stiloul și începând ori urmând să scrie. Dar la Veneția e un moment aparte. Îl vedem scriind cu o dăruire mai intensă ca de obicei. După o pizza mediocră vizităm librăria lui Giampaolo
Cossato. La mijlocul după-amiezii e vremea să ne întoarcem la Treviso pentru un pic de siesta. Am descoperit că pe Sheckley detaliile Veneției, ca de altfel ale tuturor locurilor, nu îl interesează cine știe cât. Ceea ce caută în locurile pe care le vizitează e atmosfera pe care o transmit. Atmosfera e componenta inefabilă a locurilor, aspectul cel mai interesant al a ceea ce te înconjoară. Seara ni se alătură Daniele Vecchi cu soția lui, Debora, și cu toții împreună cinăm foarte bine la casa Carducci. Stefano scoate un repertoriu de discuri de vinil cu muzică pe care Sheckley n-o mai ascultase de zeci de ani. Și pe dată se ivește nostalgia, ori ceva din familia aceea de emoții. Seara se desfășoară și se încheie plăcut.
Praga
Marți 3 august dis-de-dimineață sosesc de la Genova Mario Quaglia, Ada Cortese și Max Morando. Cu ei pornim la drum și părăsim Italia, cu botul mașinii îndreptat spre nord. Suntem cinci în mașina mea, stăm înghesuiți (mai cu seamă cei de pe bancheta din spate, de vreme ce numai Max cuprinde vreo 120 de kilograme de sine însuși), dar portbagajul e mare, iar motorul își face datoria. Ieșim pe la Tarvisio și ne îndreptăm spre Salzburg, apoi cotim la dreapta spre Linz, după care apucăm șoseaua spre nord și ne afundăm în Cehia. Ajungem la Praga pe la nouă seara, după o zi de drum, de soare și de peisaje cât se poate de plăcute. Ne așteaptă Yaroslav Olsa
Jr., tânăr diplomat ceh și unul dintre cei mai mari cunoscători de science-fiction din țara lui. El e cel care ne-a invitat la Praga și el e cel care ne pune la dispoziție un apartament comod în care tragem. Mai e timp și energie pentru o cinuță la cea mai apropiată trattoria. Nu știu cum sunt ceilalți, dar eu sunt frânt. Am condus toată ziua și o noapte de somn adânc e hotărât binevenită.
|
 |
|
| Sheckley și Quaglia într-o cafenea din Praga |
|
Miercuri 4 august Ce faci în prima zi la Praga? Te uiți în jur. Intri în labirintul centrului vechi ca să te uiți la suvenirurile pe care le vând în toate locurile turistice ale lumii, încerci să întrezărești puțin din Praga prin pătura deasă a turiștilor, și asta e de fapt ceea ce facem. Vreme de câteva ore. Ici și colo te așezi să bei o cafea ori să ronțăi ceva. Suntem mai spre nord și în sfârșit temperatura e suportabilă. Iar vremea e oricum frumoasă. Și, în ciuda turiștilor, Praga are o atmosferă unică. După-amiază cheltuim 20 de mii de lire pe un taxi ca să străbatem opt sute de metri până la Ministerul de Externe, unde ne așteaptă Yaroslav Olsa. Impecabil încheiat la nasturi în elegantul său costum de diplomat, Yaroslav ne primește în compania unei fascinante colege de o inteligență rară, Jana
Pechova, care va rămâne cu noi pentru tot restul zilei. Ministerul de Externe e pe un deal, iar o coborâre tihnită spre vale îmbină de minune cerințele turistice cu legitima noastră lene. Și pentru că la poalele dealului ne pomenim în exotica locuință a lui Yaroslav, doldora de opere de artă africană și, mai cu seamă, de cărți de science-fiction din toată lumea. Dar nu vorbesc despre lumea pe care o cunoașteți voi. Vorbesc despre cărți de science-fiction birmane, etiopiene, congoleze și așa mai departe. O bijuterie după alta. Și bem în cinstea ei. E ceasul aperitivului. În scurt timp floarea science-fiction-ului ceh ne va aștepta la unul dintre cele mai selecte restaurănțele ale centrului. Și iată-ne acolo, la scurtă vreme, în acel cadru rafinat a cărui așezare, vai, am uitat-o, așezați la o masă mare luminată doar de lumânări, în așteptarea unei cine pe bază de bucătărie boemă. Pe lângă Noi, Yaroslav și Jana, e Ondrej Neff, binecunoscut scriitor ceh, Ivo Zelezny, editor de science-fiction, Ivan Adamovic, redactor al revistei Ikarie și diverși alții. Mâncarea e bună, dar cu timpul aș fi uitat-o, de vreme ce contextul e mai interesant. Bem și o grămadă de vin bun. La sfârșitul cinei mergem cu toții la o berărie vestită unde, din când în când, se pare că își făcea apariția însuși președintele Havel. Trecem la un pas de ghetoul evreiesc, unde chiar în acel moment se filmează o scenă dintr-un film care se petrece cu mult timp în urmă. Vedem o mulțime de naziști, ocupați să-i adune pe evrei. La scurt timp suntem în berărie, unde îmi propun să nu beau nimic. Ar fi prea mult. Hotărârea mea, însă, nu ține nici câteva secunde. Și jos cu berea, chiar bună! Suntem cu toții mulțumiți. Foarte mulțumiți. E o călătorie plină de mulțumiri. Așa ceva nu se întâmplă în fiecare zi. E păcat că de fiecare dată când ești mulțumit trebuie totuși, la urmă, să te duci la culcare. Iar a doua zi trebuie să iei totul de la capăt.
Joi 5 august O luăm de la capăt lăsându-ne pe loc furată o cameră de filmat. Nu e cel mai bun lucru pentru a reface mulțumirea din ziua dinainte. Zăbovim prin centrul Pragăi în așteptarea următoarei întâlniri. După-amiază fanii ne așteaptă la unul dintre cele mai importante cluburi de science-fiction. Acolo primirea e foarte caldă, dar numai pentru Sheckley. Vreme de câteva ore nimeni nu bagă de seamă că alături de Sheckley mai sunt încă trei persoane, și nimeni nu binevoiește să ne salute. Subiectiv, eu îi preferam pe VIP-urile din seara dinainte. După o vreme noi, italienii, începem într-adevăr să ne simțim de prisos. Ce căutăm aici? După o vreme apare cineva pe care îl cunosc și situația se mai îndreaptă puțin. Yaroslav mă prevenise, punându-mă în gardă în privința slabei sociabilități a cehilor. Pe de altă parte, trebuie s-o încerci ca să crezi. Singura emoție e să privești mistica trance a unui simpatic fan rus în fața lui Sheckley. Rareori am văzut atâta emoție în ochii unui necunoscut. Iar puțină osmoză emoțională e urmarea logică. Din această după-amiază îmi voi aminti astfel, în viitor, doar ochii acestui flăcău. Și pentru că, fiind tot acolo, am filmat întreaga scenă. Seara cinăm cu un grup de fani.
Ungaria
Vineri 6 august On the road again. Pornim spre Budapesta, fără grabă, pe la mijlocul dimineții. Drumul se dovedește mai lung decât e nevoie din pricina unui ocol nefolositor prin Austria. Ajungem la Budapesta pe înserat și găsim îndată unde să dormim. Cum mereu eu am fost cel care a condus, sunt considerabil de obosit. Asta nu ne împiedică să mergem să cinăm pe un vas pe Dunăre, unde — vai nouă — întrecem măsura. Vina o poartă mâncarea prea bună.
Sâmbătă 7 august După micul dejun, o frumoasă plimbare prin Budapesta, doar ca să ne facem o idee. După-amiază pornim iarăși la drum, îndreptându-ne spre sud-est. Ne bucurăm de ultimii optzeci de kilometri de autostradă. După aceea vor fi doar șosele. E o căldură năprasnică, dar aerul condiționat ne salvează. Trecem de ultimul oraș unguresc, Szeged, și ajungem în sfârșit la granița cu România. Totul e blocat și e nevoie de mai bine de o oră ca să trecem. Încă o oră o pierdem practic din pricina schimbării fusului orar. E târziu după-amiază când, în sfârșit, gonim peste câmpiile pustii ale ținutului românesc din nord-vestul țării. Nu trece mult până la Timișoara, destinația noastră de astăzi. La hotelul Continental găsim și prețuim camerele rezervate pentru noi. Sheckley e obosit și nedumerit. Declară că Italia era cu totul altceva. Dar nu se plânge și nici nu regretă că se află aici. E deja seară și mai e doar atâta vreme cât să mâncăm ceva pe terasa-restaurant a hotelului, în timp ce alături de noi dansatoare nu peste măsură de îmbrăcate dau un spectacol pentru transmisiunea în direct a unei televiziuni locale. În fața unei mâncări bune și a unei beri bune, precum și a unui bun număr de dansatoare dezlănțuite ceva mai încolo, și buna dispoziție a lui Sheckley se reface degrabă. În orele și orele petrecute în mașină în ultimele zile a scris mult, și asta e de ajuns ca să-l mulțumească. Să stea jos și să scrie, observă el, e ceea ce i s-a întâmplat dintotdeauna să facă, iar în mașină, cu noi, mai poate pe deasupra să și pălăvrăgească și să privească peisajul care se schimbă.
România
Duminică 8 august E foarte cald la Timișoara. În holul hotelului îi întâlnim pe cei care ne-au invitat în România. Jonathan
Cowie, om de știință scoțian, precum și om rafinat și prieten nespus de plăcut, ne face o caldă primire. El e, mai mult decât alții, organizatorul evenimentului la care am venit să luăm parte. Dar mulți au dat năvală la Continental ca să ne salute. E
Jim Walker, ca și Jonathan venit din Anglia. Sunt românii Silviu Genescu, Antuza Genescu
e Dorin Davideanu. După inevitabilele amabilități de circumstanță, optăm pentru o vizită la muzeul local al caselor de țară, un parc în care au fost reconstituite tradiționalele case țărănești românești. Nu e capătul lumii, dar e măcar ceva nou și, oricum, prilejul unei plimbări. Există un muzeu de acest fel mult mai mare și mai interesant la București, dar noi suntem la Timișoara. Care, una peste alta, e oricum un loc interesant și plăcut. După-amiază are loc ceremonia de deschidere a convenției. Personal, detest orice ceremonie de orice fel, așa că nu voi încerca să vă conving că ea ar fi pentru mine un izvor de bucurie. Să zicem că mă plictisesc mai puțin decât de obicei. Probabil că ceremoniile de acest soi sunt un rău necesar. Seara cinăm, ca de obicei, în stil românesc. Ca bucătărie nu e rea, dar nu e prea variată, iar după câteva mese ai gustat deja din toate.
 |
|
|
| Sheckley și Quaglia, sponsorizați, dau autografe |
|
Luni 9 august suntem duși să vizităm un muzeu. Nu suntem tipi de muzeu, nici Sheckley, nici subsemnatul, așa că în scurt timp ne facem nevăzuți și ne refugiem într-un McDonald's, un loc pe care niciunul dintre noi nu îl frecventează de obicei. Dar aici e o căldură drăcească, iar McDonald's are aer condiționat. Și, pe deasupra, nu e obligatoriu să mănânci. Pentru asta sunt băuturile. La scurt timp, echipa unui canal de televiziune național vine să ne intervieveze. După-amiază, un pic de răgaz la hotel. Hotelul Continental e mare și primitor, are vreo zece etaje, dintre care unul interesant: al doilea. Zi după zi devenim de fapt cu toții sensibili la ceea ce începem să numim Misterul Etajului al Doilea: fiecăruia dintre noi i se întâmplă de fapt, în urcușul și coborâșul cu liftul, să se pomenească adesea în compania unor splendide domnișoare cărora a le spune îmbrăcate e prea mult, toate intrând ori ieșind din lift, fără excepție, la etajul al doilea. Pomenitele grații dispar apoi cine știe unde cu aceeași bruschețe cu care apar. Cercetări amănunțite la etajul al doilea nu ajută cu nimic la lămurirea misterului. Și nu ne mai rămân decât ipotezele noastre.
|
 |
|
| Ziarele din Timișoara a doua zi |
|
Marți 10 august nici nu m-am trezit bine de-a binelea că mă pomenesc cu Sheckley, Max, Mario, Ada, Jonathan și cu toți ceilalți la librăria BIC-ALL pentru prezentarea ediției românești a cărții lui Sheckley
Scambio Mentale (Transfer Mental) și a cărții mele Pane, burro e paradossina
(Pâine, unt si paradoxina), amândouă apărute la Nemira. E la mijloc și un sponsor, berea Kaiser, iar Sheckley și cu mine trebuie să purtăm tricouri roșii cu marca berii și, mai cu seamă, trebuie să bem o grămadă de bere, lucru ideal de cum te-ai trezit. E și viceprimarul Timișoarei, care se avântă într-un lung discurs în românește. Când îmi vine rândul, vorbesc la întâmplare o vreme, cum mi se întâmplă de multă vreme încoace, știind bine că oricum, orice aș spune, toți vor uita iute, doar că de data asta mă înșel. În zilele următoare îmi voi redescoperi, de fapt, cu o oarecare groază, argumentele mele răzlețe redate fidel în mai multe articole din toate ziarele locale, ca și cum ar însemna într-adevăr ceva. Sheckley, mai prudent, alege o linie mai cumpătată. E relativ destul de mult public, de vreme ce în zilele dinainte ziarele locale au umflat evenimentul, ilustrând articolele și cu imagini descărcate, fără știrea mea, de pe site-urile mele de pe Internet. Directorul de marketing al editurii Nemira, Laurentiu
Teohar, a lucrat, evident, bine. După discursuri, un asediu tradițional pentru autograful pe exemplarele cărților nu ne deranjează câtuși de puțin, iar în cele din urmă se stinge și acest frumos moment. Iar orele generice își reiau scurgerea în arșița toridă a Timișoarei, și ne întoarcem să ne refugiem câteva minute la McDonald's. La cinci după-amiază asistăm la o conferință a lui Jonathan Cowie despre eclipsa de mâine.
Eclipsa
 |
|
|
| Sheckley privește eclipsa |
|
Miercuri 11 august e ziua eclipsei totale de soare. Și începe jalnic. Cerul e cu totul acoperit și plouă. Apoi încetează, dar cerul nu se îndreaptă. În cele din urmă se face frig. Sheckley spune că un pic de răcoare îi e mai pe plac decât eclipsa. Cu toate astea hotărăsc să nu mă necăjesc oricum. Va fi în orice caz interesant să vezi ziua prefăcându-se în noapte. Între timp eclipsa parțială începe, ori cel puțin așa spune tăblița noastră. Nu putem vedea nimic, în afară de lucrurile obișnuite. Doar că norii se subțiază încet și, dintr-odată, cineva zărește o închipuire de soare strecurându-se prin cerul cel ciufut. Pe dată o mare goană ca să mergem să luăm ochelarii pentru eclipsă. Cerul se deschide ceva mai mult și, din când în când, soarele se arată întreg pentru câteva minute. Și astfel ne-am avut eclipsa parțială, ne spunem. Ne apropiem de momentul totalității, iar cerul se deschide tot mai mult. Poate că avem noroc. Necunoscuta meteorologică face totul probabil mult mai palpitant decât ar fi fost în condiții de vreme ideale. Suntem în hotelul nostru și urcăm pe terasă. De acolo stăpânești cu privirea tot orașul. Din când în când vine în jos o scurtă revărsare de apă, doar așa, ca să fie. Pe acoperiș, o televiziune locală ne intervievează în direct pe Sheckley și pe mine și, sub pretextul eclipsei, ne facem reclamă cărților. Mai e doar o mână de minute până la momentul fatidic, iar cerul a redevenit promițător. O fugă jos în cameră ca să urmărim la televizor înaintarea eclipsei totale prin Europa. Televiziune prin satelit, programe britanice, franceze și germane, care pe rând documentează și comentează eclipsa totală ce vine și se duce. Pe neașteptate, e mișcătoare, în ciuda prostiilor pe care diferiții comentatori nu se pot opri să le spună. Când eclipsa totală părăsește și Austria, e vremea să ne năpustim înapoi pe acoperiș. E o îmbulzeală pentru lift, dar noi suntem cei care câștigăm. Soarele e încă vizibil, printr-un strat subțire de nor care se mișcă iute, dar nu mai e din el decât o mică seceră. Norii fac de filtru și poți chiar să privești cu ochiul liber fără probleme. La orizont, între timp, cerul s-a făcut negru ca smoala spre apus. E eclipsa totală care înaintează. Apoi un nor urât ajunge unde n-ar trebui, iar soarele dispare, eclipsat cu totul de nor cu o clipă înainte s-o facă luna. Și apoi dintr-odată totul e întunecat, și așa rămâne o vreme. Vedem norul nepoftit mișcându-se, dar nu îndeajuns de iute. Orașul e în întuneric, cerul deasupra noastră e întunecat, dar orizontul e nespus de luminos pe 360 de grade. O panoramă nemaivăzută. Apoi linia de lumină se apropie, întocmai cum venise mai înainte întunericul. Privesc în sus, iar norul aproape s-a dus — aud un vuiet de glasuri venind dintr-o altă parte a orașului. Acolo norul s-a dus deja, iar pentru o clipă s-a văzut eclipsa totală. Privesc în jos: încă întuneric. Privesc iarăși în sus: și dintr-odată mă izbește o rază orbitoare de soare, iar pentru o clipă întrezăresc o bucată de diamond ring, imaginea care marchează sfârșitul eclipsei totale. Privesc în jos, iar orașul e luminat. Am ratat eclipsa totală cu două sau trei secunde sau, dacă preferați, cu două ori trei sute de metri. Dar probabil că n-am fi avut toate emoțiile pe care le-am avut dacă lucrurile ar fi mers așa cum ne-am fi dorit. Din acel moment, oricum, soarele batjocoritor n-a mai contenit să strălucească.
Joi 12 august e ultima noastră zi la Timișoara. După-amiază Sheckley, Tony Chester și cu mine suntem prinși în taclale la o masă rotundă. Seara, cină de gală într-un restaurant rezervat aproape în întregime pentru noi. Pare un loc frumos, ne instalăm și o vreme totul merge bine. Dar între felul întâi și al doilea trec două ore de așteptare, sincer prea multe ca să nu te enervezi. După cină urmează amabilitățile de rigoare care însoțesc urmările tuturor cinelor de gală, iar Sheckley se retrage cu dibăcie la hotel. Și noi îl vom urma în scurt timp. Mâine va fi o zi grea.
 |
|
|
| Orice clipă e bună ca să-ți însemnezi câte ceva |
|
Vineri 13 august e o zi grea. La opt și jumătate dimineața am încărcat tot și pe toți în mașină și pornim, spre sud-estul țării. Practic nu există autostrăzi în România, iar șoselele, deși de curând reasfaltate, nu sunt de glumit, mai cu seamă dacă ai de străbătut șapte sute de kilometri pe ele într-un șir. Și pentru că, străbătând țara, te afli pe același traseu ca tot traficul comercial al națiunii, și nu numai: ceea ce înseamnă coloane de camioane românești, bulgărești, turcești, dar și italienești și germane. Totul condimentat cu batoze care din când în când răsar de după câte o curbă ocupând un rând și jumătate, mii de căruțe țărănești trase de cai, caravane de țigani care se deplasează și ei cu căruțele și caii lor, turme de oi care din când în când traversează drumul cu nepăsare, vaci singuratice și nesinguratice și câini vagabonzi sinucigași. La intervale regulate, de fapt, marginile drumurilor din România sunt presărate cu hoituri de câini care au traversat drumul în clipa nepotrivită. Sunt milioane de câini vagabonzi în România, care sporesc neîncetat, iar din câte mi s-a explicat comunitatea europeană le-a poruncit românilor să nu-i ucidă ca să nu le încalce drepturile animalice, ori ceva de soiul ăsta. Nu știu dacă e adevărat, dar ar fi tipic, și între timp câinii vagabonzi sporesc, alcătuind adevărate haite care din când în când, după unii, mai și înfulecă câte un copil. Și între timp eu conduc. Am de lucru toată ziua. Spre deosebire de condusul pe autostradă, aici nu te poți lăsa distras nicio clipă. Vai de tine dacă îți iei ochii de la drum! Cu ani în urmă, când am venit prin părțile astea împreună cu Silvio Sosio și Luigi Pachì, ca să încerc să le alin șocul în fața drumurilor românești (pe atunci erau cu mult mai puțin asfaltate decât acum), le-am spus că drumurile din România sunt o metaforă a vieții: nu știi niciodată ce vine peste o clipă și, când te aștepți mai puțin, dai peste ceva neprevăzut. Intrăm în Carpați și ne încumetăm la traversarea Transilvaniei într-un climat lugubru și fascinant. Vremea e ticăloasă, norii sunt joși și începe să toarne cu găleata. Ne bucurăm de atmosfera potrivită, dar bucuria ține puțin. Drumul merge de-a lungul unui râu, iar la dreapta noastră nu sunt decât pereți de stâncă. De pe care, datorită ploii, nu coboară numai apă. Tot mai des dăm peste câte o alunecare de teren care astupă o parte din banda noastră. E încurajator. Până când drumul e dintr-odată blocat de o alunecare de teren care se petrece chiar în acel moment chiar în fața noastră. Mașinile sunt toate acolo, oprite, în așteptare. Drumul nu e încă blocat de tot, dar bolovani și pietricele se rostogolesc de-a curmezișul drumului, făcând trecerea puțin ispititoare. Din când în când câte o mașină își încearcă norocul și trece, încercând să dribleze stâncile aflate deja pe drum și pe celelalte, mai primejdioase, care vin. Trag pe banda de depășire și mă apropii. Mă opresc. Încercăm să trecem ori mai așteptăm? În scurt timp ar putea fi prea târziu, drumul s-ar putea bloca de tot. În acel moment un bolovan mare țâșnește cu toată viteza de-a curmezișul drumului în fața noastră. E ruletă rusească. Din fericire, alunecarea în curs e acum perfect vizibilă în toată desfășurarea ei. Coboară de toate pe povârnișul abrupt de la dreapta noastră, dar se vede bine, și în cea mai mare parte sunt pietricele mărunte. Ceea ce înseamnă că, cu puțină grijă, poți trece fără prea mare risc, în acord cu ritmul alunecării, ca să eviți bolovanii cei rari. Apăs pedala de accelerație, aprinzând turbo-ul motorului și al adrenalinei. În timp ce trec prin alunecare, o roată azvârle o piatră în cadrul de jos al mașinii, iar zgomotul puternic al izbiturii nu ne înveselește. O clipă mai târziu gonesc cu o viteză nemaiauzită printre mașinile care, de cealaltă parte a alunecării, stau în așteptare, iar cineva, providențial, mi-o arată. Când turbo-ul adrenalinei pornește, se poate întâmpla să uiți să-l oprești. Nu fără trudă îl opresc și încetinesc. Mă simt puțin vinovat față de Sheckley pentru că l-am adus tocmai până aici, așa că îi spun: Măcar nu e o călătorie plictisitoare. Sheckley răspunde cu un aer convins: Nu, plictisitoare nu e. Dintre noi toți pare cel mai puțin îngrijorat. Se pune iarăși pe scris pe dată. Trag cu ochiul la carnetul lui și citesc We stopped at one point and watched a flow
of small pubbles trickle out of a hole in the mountainside and onto the
road. It was like the Earth was bleeding. Pentru el evenimentele sunt mai cu seamă prilejul de a avea ceva de scris. Carpații sunt aproape pe sfârșite. Continuă să toarne. Sheckley continuă să scrie. Îi mai fur o mână de fraze: The flooding grew worse as we continued.
A deserted car park had become a lake, empty except for one white plasticchair
floating in it. Occasionally we passed a peasant, standing at the side
of the road, huddled under a plastic raincoat, waiting for God knows what.
But for the most part we encountered no one. Când credem că am trecut de ce-i mai rău, dăm peste un ambuteiaj. E o adâncitură în drum care s-a umplut cu apă. Camioanele trec, dar o mașină care încearcă să facă la fel se afundă și rămâne acolo. Pe aici nu se trece. Din fericire există un drum alternativ, dar trebuie să ne întoarcem câțiva kilometri. Fac cale-ntoarsă și, parcurgând în sens invers drumul tocmai străbătut, dau pe dată peste un bolovan mare în mijlocul drumului. Cu puțin înainte nu era acolo. A coborât la scurt timp după prima noastră trecere pe acolo și cu puțin înainte de a doua. Avem noroc, ori, în orice caz, n-avem ghinion. O jumătate de oră mai târziu am trecut peste Carpați nevătămați și e iarăși câmpie, ceea ce într-adevăr nu ne displace, chiar dacă atmosfera nu e la fel de interesantă. Ajungem la București pe la opt seara, dar aceasta nu e destinația noastră de astăzi. Cântărim totuși dacă să ne oprim sau nu, apoi în unanimitate hotărâm să mergem mai departe. Se lasă întunericul, și abia atunci îmi amintesc de ce n-am vrut niciodată să călătoresc prin România noaptea. Ceilalți o descoperă pentru prima oară. În beznă, luminile orbitoare ale coloanei de camioane de pe banda opusă te orbesc, ceea ce nu e tocmai cel mai bun lucru în România, unde drumurile țin surpriză după surpriză, unde căruțele trase de cai n-au lumini în spate și unde pietonii întâmplători merg aproape pe mijlocul drumului, încrezându-se poate că mașinile îi vor ocoli ori, mai degrabă, fără să-și pună deloc problema. E partea cea mai puțin distractivă a călătoriei. Ajungem la Cernavodă între zece și unsprezece seara. Există acolo o centrală nucleară, dar nu ne putem plânge prea tare. Am construit-o noi, italienii (ori mai degrabă noi, genovezii), împreună cu canadienii. Suntem cazați în apartamentele spațioase și luxoase ridicate cândva pentru personalul occidental al centralei. Suntem obosiți, dar și destul de mulțumiți. Vreme de cincisprezece ore ne-am ținut pe carosabil, depășind neîncetat mașini, camioane și căruțe, având grijă să nu ne izbim frontal de camioanele care pe banda de depășire ți le pomenești în față în orice clipă, și am supraviețuit.
Sâmbătă 14 august e o zi înnorată. La treizeci și cinci de kilometri de Cernavodă există o insuliță pe Dunăre numită Atlantykron, lângă satul Capidava. Acolo mergem. Un loc sălbatic, în afara lumii obișnuite, unde românii organizează în fiecare an o săptămână de evenimente legate de science-fiction. O bărcuță ne trece dincolo. Măcar, încerc să-l îmbărbătez pe Sheckley, aici nimeni n-o să te poarte într-un tur turistic. Sheckley răspunde: Asta e o veste bună. Ne înșelăm, însă. Abia debarcați pe insuliță, Sorin
Repanovici, organizatorul evenimentului, ne primește și ne poartă într-un tur turistic al insuliței, arătându-ne corturile și ocupanții lor. Apoi se bea și se mănâncă ceva pe puntea vasului ancorat la insulă, după care urmează o întâlnire-dezbatere cu cei prezenți pe insulă. După-amiază, Sheckley preferă să se întoarcă în apartamentul lui de la Cernavodă fiindcă vrea să scrie o povestire și pentru asta are nevoie de singurătate. Spre seară o va fi terminat deja și va fi foarte mulțumit de ea.
Duminică 15 august ne întoarcem la București. E primul pas în direcția casei. La București avem la dispoziție vreo două apartamente în care să stăm. Mergem să prânzim la Sydney, un pub foarte in australian unde se servește și mâncare mexicană. Și chiar acolo, așezat la Sydney în fața unei bune mâncări exotice, Sheckley declară că România începe să-i placă și că și-ar putea închipui să trăiască acolo. După-amiază, Sheckley vrea să scrie mai departe. Îi las laptopul la dispoziție, iar noi ceilalți mergem să dăm vreo două ture. Spre seară va fi scris încă o povestire.
 |
|
|
| La televiziunea română, intervievați de ministru |
|
Luni 16 august e o zi foarte intensă, începută cu un cutremur zdravăn. Seismul care a distrus Turcia s-a simțit și aici. Max și Ada, singurii dintre noi treji la acel ceas, depun mărturie că totul a dănțuit o bună bucată de vreme, în timp ce candelabrele se legănau hotărât încoace și încolo. Eu dormeam și n-am băgat nimic de seamă. Dimineața suntem invitați la televiziunea română de Alexandru
Mironov, fost ministru al sportului și tineretului, precum și cunoscător de science-fiction și gazdă a unei emisiuni de televiziune despre science-fiction pe primul canal național, care realizează o emisiune excelentă centrată pe noi. Sheckley e foarte mulțumit, iar eu nu mă las mai prejos. A fost o emisiune frumoasă, cu întrebări și discuții inteligente, departe de orice banalitate obișnuită. La prânz ne refugiem iarăși la Sydney. Iar după-amiază se profilează o a doua apariție într-o emisiune de televiziune. De data asta suntem oaspeți în salonul lui
Mihaela Muraru Mandrea. Seara, în schimb, suntem invitați la cină de Florin Munteanu, strălucitor om de știință român și foarte mare prieten de-al meu. E o seară foarte frumoasă, a cărei descriere, în orice formă, ar fi reductivă. Sheckley e entuziasmat de ea. What a fantastico man! va comenta el mai târziu, amintindu-și de Florin.
Marți 17 august mergem la Nemira, editura noastră. Suntem bine primiți de Valentin Nicolau, editorul, și de Vlad Popescu, adjunctul său. Niciun discurs de circumstanță. În schimb, multă vreme petrecută împreună stând de vorbă în afara ritualurilor obișnuite. Mai e timp și pentru o săritură la redacția revistei Anticipatia, cea mai longevivă revistă de science-fiction românească. Apoi obișnuita gustare la Sydney. După-amiază, Sheckley se retrage din nou să scrie. Mergem cu toții la culcare devreme. Mâine va fi o zi grea.
Întoarcerea
Miercuri 18 august pornim iarăși spre Italia. La cinci și jumătate dimineața. Trezirea la patru și jumătate. E cel mai bun mijloc de a ne scuti de câteva ore de trafic apăsător și de a scurta durata călătoriei. Se călătorește, de fapt, iute și fără prea multe probleme. Pornind atât de devreme, o luăm înaintea marilor fluxuri de trafic și, în prima parte a după-amiezii, suntem deja la granița de la Arad. La mijlocul după-amiezii ajungem la Budapesta, unde avem de gând să ne oprim. După ce am găsit iute adăpost pentru Sheckley, ne ia câteva ore să-i sistematizăm și pe noi ceilalți. Budapesta e plină ochi, dar până la urmă găsim ceva. E momentul călătoriei în care sunt cel mai obosit. Mereu și numai eu singur am condus, iar oboseala s-a tot adunat. A spune că sunt frânt e puțin zis. Ne întoarcem să cinăm pe vasul unde mâncasem la dus și care ne plăcuse atât de mult. A trecut o lună de când Sheckley e cu noi, iar acum mănâncă în medie de două ori mai mult decât când a sosit. În seara asta mănâncă de peste patru ori mai mult. Va spune la scurt timp: Multă vreme îmi voi aminti de această cină. Și noi la fel.
Joi 19 august e ziua întoarcerii în Italia. Traversăm Austria, unde pe autostradă ne alegem și cu o frumoasă amendă pentru viteză excesivă, iar spre seară ajungem la aeroportul din Veneția, unde dintr-odată biletul de întoarcere al lui Sheckley nu se mai găsește. E un ceas scurt de suspense, apoi biletul iese la iveală. Găsim un han din apropiere și astfel rezolvăm și problema acestei ultime nopți. Ca să sărbătorim întoarcerea în Italia, înfulecăm câte vreo două pizza excelente de fiecare.
Vineri 20 august Sheckley ia avionul care, via Londra și Seattle, îl va aduce înapoi la Portland, Oregon, unde îl așteaptă soția lui, Gail. La întoarcerea spre Genova domnește o vreme tăcerea în mașină. Și Max e cel care la un moment dat spune: Nu mai e aici. Mario ripostează: N-a fost niciodată aici. E rândul meu: A fost, a fost, nu a fost o halucinație. Iar dacă a fost, e în orice caz o halucinație mai bună decât celelalte.
În realitate poate că n-am spus-o chiar așa. Dar cui îi pasă de detalii, acum că Sheckley nu mai e în povestea asta?
În afara Timpului mai e încă vreme pentru o ultimă cugetare: ceea ce ați citit până aici e simpla cronologie a celor întâmplate. Nimic cu adevărat însemnat nu se cuprinde în ceea ce e scris aici. Ceea ce contează cu adevărat nu poate fi povestit așa. Probabil că nu poate fi povestit deloc. Poate fi doar amintit, de cel care l-a trăit. Și poate că nici asta nu e adevărat. Ceea ce contează cu adevărat poate fi doar trăit în timp ce îl trăiești. Tot restul nu sunt decât reprezentări diafane. Ori, dacă preferați, reprezentări ale reprezentărilor. Adică ceva care, la urma urmei, are prea puțin de-a face cu realitatea. Să ne mulțumim, și mulțumiți-vă. Important e să te înșeli cât mai puțin cu putință.
Un album foto mai complet al călătoriei e disponibil dând clic aici. (http://www.fantascienza.com/quaglia/sheckley/1999/)
|
